Pipica este după părerea multor masculi, femeia de care să te ferești. Face umbră pământului de vreo șaizeci și cinci de ani și umblă ca argintul viu pe ulițele satului. Este la curent cu toate noutățile în materie de spirtoase și nu reușește să se îngrașe un chil, în comparație cu restul muierilor. Dis de dimineață, se scoală din patul cu arcuri și sare în perechea de oghele lăsată la macerat lângă căpătâi. Peste pantaloni trage un capot cu floricele cusut în casă și își acoperă urechile ascultătoare de bârfă cu un batic roșu. După două ture prin ogradă, își ia sapa în spinare și pândește pe la gospodăriile vecinilor să vadă unde ar putea face un ban. Fără nici o sfiire intră în curtea lu Totolino, fără să-i pese de câine și se repede la straturile cu legume. A văzut ea din drum buruiana grasă, numa bună de cinstit după lucru cu un pahar de vin. Din toate puterile, rupe ultima rădăcină și se așează la umbra nucului să-și astâmpere setea. Pănă la prânz mai are de trudit la vreo două văduve și apoi se poate bucura de libertate.

 În capul Pipicăi nu e altceva decăt păhărele cu aromă de strugure și regrete că s-a măritat cu un bărbat puțin drăgăstos. Trăiește momentul și este singura înfățișare în mijlocul drumului, în fiecare zi.  Dacă ar putea, i-ar lăsa pe toți bărbații din lume cotonogiți, ca să-și poată trăi viața fără judecăți.

 

Mimosa Magnifica