Contele de Carabaș trăiește undeva între taiga și pădurea de foioase, unde nu se știe când se crapă de ziuă. Nimeni nu știe cum arată această creatură, dar s-a dus vorba prin lume că are păr în urechi. Ce știm cu siguranță până acum, e că nu îl găsești niciodată acasă. Fuge de lume cu tot cu bicicleta lui făcută din sârme. Câteodata ai impresia că e pe lângă tine după urmele tălpilor uriașe lăsate în pământ. Când te pregătești să-l strigi, afli că e dus după năut la curtea evreului și se întoarce peste 2 săptămâni. Da, cam atât îi trebuie să parcurgă o distanță de 16404 picioare și să se întoarcă cu sacul plin.

Carabaș are o casă mică și o potecă lungă de străbătut. Până ajungi la zăvor trebuie să treci de dulăul cu trei picioare, baba  care toarce lână, felinarul vorbitor, năluca Aglaia. După ce ți-ai terminat traseul, te pregătești cu sufletul la gură să bați în ușa de stejar. Îți faci rugăciunea, scuipi în sân, te dai de trei ori peste cap, sari într-un picior, te scuturi de scame.

„Cioc, cioc!”

Nu se aude nimic.

“E cinevaacasă?”

Mai aștepți cam atât cât să te învinețești la față și să îți dai duhul și decizi să pleci, dar nu înainte să cercetezi zona. După casă vezi marele cireș, punctul de legătură între lumea de aici și cea de apoi. Mergi apăsat prin iarba înaltă cu gură plină de salivă și doamne-ajută și te pregătești să savurezi prima cireașă. Îți ridici pantalonii în vine și începi să urci în copac. Îți întinzi brațul după prima recoltă, dar ce să vezi? Crengile încep să te strângă de mijloc și te trezești trântit în iarbă.  Te ridici și nu mai știi nici cum te cheamă.  Dinspre casă se aud pași greoi și sunete nearticulate. Nici nu aștepți să vezi ce o să se întâmple că deja ai ochit ieșirea. Te vezi scăpat de belele și începi să îți tragi sufletul, ca tot omul. Când te uiți înapoi, nu mai e nimic. Nici casa, nici copacul, nici Carabaș.  Doar o grădină de legume și câteva ciori în văzduh. Pe uliță miroase a plăcinte și borș. Ești acasă.

Mimosa Magnifica.