Țucu lu’ Bocăneț

Prima casă dinspre ulița bunicilor, o casă construită cu forțe proprii, mereu bocănea noi scânduri în gardul împrejuitor, de acolo și numele, Țucu lu’ Bocăneț. Tot el era și Țucu și Bocăneț, nu era vreun nume preluat de la părinți. Slab ca o scândură, mereu bronzat și cu brațele la vedere, purta tricouri cu mâneca scurtă băgate în pantalonii care abia se mai țineau de el cu o curea cu găuri improvizate în jurul taliei. Om harnic și muncitor, deși n-am știut vreodată ce meseria a avut, rolul lui în sat era de mare importanță. Era vecinul bun la toate care te ajuta la orice fel de muncă din jurul gospodăriei, vara la fân și iarna la tăiat lemne. Mereu dădea bună ziua zâmbitor, și chiar se oprea din drum să te privească în ochi cu intenția de a face ziua oleacă mai bună. Mereu asaltat de câinele Dei, nu riposta niciodată, ba chiar intra în jocul lui de urmărit pe ulițe și era atent să nu dea în fața mașinilor. Dei era un pic turbat, dar doar cu oamenii lui. Câinele mic al familiei, umbla mereu nebun pe drumuri de îl știa tot satul de primar. Avea grijă de mașini, mai puțin când îl vedea pe Țucu și se lansa într-un lătrat nebun cu tentative de agresiune. Nu reușea niciodata că Țucu era om prea bun ca să-i cadă pradă.

Nelu lu Țap (născut Ciurcanu)

Electrician de meserie, mi-l amintesc venind zilnic de la uzină (Termo) cu trenul de 6, cu o gentuță neagră agățată pe o parte și ochelarii mari pe ochi, strigând din marginea drumului către curtea noastră unde noi ne scaldam în balia de pe terasă. Era terasă aia, nu îi ziceam prispă ca era cimentată nu de lemn. Asta fusese explicația mamei, poate nu avea ea timp să ne explice ca-n abecedar, unde mai pui ca o frecam și noi la cap cu întrebări de se plictisea săraca de atâtea chestionare. De asta ne-a și predat la bunici de la vârste fragede, mai ales pe mine. Fiind a doua și ultima achizitie a familiei, știau deja că urmează nopți nedormite și o grămadă de pișat în pat. Mama s-a intors rapid la muncă și m-a predat pe la bunici, mătuși, vecini prin sat să mă crească. Am crescut înconjurată de tot felul de personaje ale satului, acum mă apucă dorul cand mă gândesc ce fel de vieți și personalități aveau fiecare și cum îmi doresc să pot ciocni un pahar de bere cu ei la magazin la Iulian. Stabilită ca noua crașmă a satului, căbănuța de lemn era poziționată strategic la începutul uliței care ducea în drumul principal. Intersecția satului era aia, tot traficul trecea pe acolo. Cal, căruță, om. Acolo ne petreceam zilele cu toți copiii satului, toți de-o vârstă apropriată de prin casele de la troiță până la casa lu’ Delei, restul erau de altă vârstă și nu conspirau la aceleași prostii cu noi. Nelu lu’ Țap avea casa fix în mijlocul acestei intersectii, o casă cu bornă de kilometraj și un corcoduș mare în față. Reperul satului și reperul copilăriei mele. Borna o foloseam noi, copiii satului, ca post de ascunzătoare sau scaun de guvernare,  câteodata mai și încercam să ne urcăm în corcoduș de pe ea dar fără success. Nelu lu’ Țap mereu se amuza când aveam vreo tentativă nereușită de salt, dar nu ne ciondănea niciodată că mai aterizam și la el pe gard sau în curte, în loc de crengile corcodușului. Tocisem vopseaua de pe borna aia, un roșu decolorat de noi, o vopsea neagra care citea “Comănești 14km, Miercurea Ciuc 60km” pe un fundal alb.

Donțu, de la Dumitru.

Mitică Donțu era vecin cu Țap, și locuia peste drum de casa părintească. Avea o dacie gri, o nevastă cheală cu care nu se înțelegea și îl auzeai zilnic cum dezbate hotare și garduri cu Strulea. Cu două fete în Italia, Mitică Donțu scăpase rapid de responsabilități, acum rămânându-i gaterul de lemne ca principala preocupare. Pe Donțu mi-l amintesc ca un Vadim Tudor al satului, veșnic susținător al Partidului Romania Mare – își vocifera opiniile politice și personale cu toți locuitorii satului, deși audiența nu părea să acorde vreun interes.

Pe lângă cei trei crai, mai sunt și alți consăteni de menționat, toți cu o influență semnificativă asupra vieții rurale. Îi zăreai zilnic pe strada principală sau pe ulițele satului, fie în drum spre muncile zilnice sau venind de la crâșma locală unde își incheiau zilele lungi cu ceilalți crai ai satului.

Vă salut, dragilor, oriunde sunteți voi!

Semnat, Strulica.