Azi am realizat că se fac 15ani de când mi-am cumpãrat un cd player portabil, un Sony gri cu albastru cu niște cãști ciudate care erau ușor dureroase dupã câteva ore de ascultat aiureli. Cumva am reusit sã strang bani din mers la colindat, cerșit bani de la neamuri sau verificat toate buzunarele tatãlui. Țin minte cã a fost mare investiția pentru mine, deși familia nu înțelegea de ce vreau eu sã ascult cd-uri de una singurã, și mai ales de ce dau banii pe asta.

Azi m-a izbit ca toate astea se întâmplau prin 2004, acu o mulțime de ani. Am schimbat vreo 5 ipoduri si 7 mp3 playere de atunci (toate distruse sau pierdute prin trenuri ceferiste) dar un singur cd player. M-a ținut vreo 2-3 ani, nu mai mult. S-a stricat, l-am dus la poșta din oraș sã-l trimitã la “reprezentanțã”, l-au returnat în stare perfectã – cea mai fericitã zi! Poșta aia era un rahat de clãdire, dar faptul cã mi-au înapoiat cd playerul funcționabil, m-a facut să venerez locul. Parcă îmi primeam un rinichi înapoi. Din pãcate bucuria n-a durat mult cã i-am prãjit procesorul cu atâta ascultat de muzici, de data asta fãrã speranțã. Plângeam de tristețe cã nu mai mergea și mã rugam de vecinul care lucra la Panasonic sã-l ducã la specialiștii în electronice cã era tare aiurea fãrã “rinichi”. Umblam prin Bacãu dupã magazine de reparat, înjuram pe cei de la Panasonic cã nu vor sã-mi repare rinichiul și cã nu le pãsa ca sunam eu ca disperata cã nu pot sã ascult muzicã.

Acuma sunt eu la Panasonic și azi am realizat ce fel de istoric am cu ei, dar n-am putut sã le explic asta la interviu cã m-ar fi crezut nebunã și-aș fi rãmas șomerã. În schimb, am zis sã scriu un paragraf despre cd playerul gri cu albastru care mi-a schimbat viața. Mâine o sã ascult doar Ozone si “un buchet de trandafiri”  în cinstea lui, mulțumesc, sãru mâna!